Doina

Doina este una dintre cele mai profunde expresii ale sufletului românesc, o creație lirică — vocală sau instrumentală — prin care interpretul își revarsă, direct și liber, trăirile cele mai adânci: dorul, jalea, înstrăinarea, dragostea, dar și revolta față de nedreptate ori împotriva asupritorilor. Specifică spațiului românesc, ea este cântecul individual prin excelență, în care fiecare interpret devine, de fapt, și autor, modelând melodia după simțirea clipei.

Origine și semnificație

Termenul de „doină” este socotit de mulți cercetători unul foarte vechi, înrudit cu „daina”, care la lituanieni și letoni înseamnă tot „cântec” — o mărturie a apartenenței la familia popoarelor indo-europene. Cuvântul apare consemnat în secolul al XVIII-lea în „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir, fiind considerat de unii de origine dacică. În centrul doinei stă „dorul”, acel cuvânt greu traductibil în alte limbi, pe care George Enescu îl numea singura trăsătură cu adevărat originală a cântecelor românești.

Caracteristici muzicale

Doina se caracterizează prin ritm liber, rubato, prin ornamentație bogată și prin acea melodie care pare să curgă fără constrângeri metrice, urmând respirația și emoția interpretului. Tematica este foarte largă, de la natură, bucurie și dragoste până la singurătate, tristețe, conflicte și revolte sociale. Există numeroase tipuri regionale — doina de jale, de cătănie, de înstrăinare, ciobănească, haiducească — fiecare cu particularitățile sale. Ea poate fi intonată din glas sau executată la fluier, caval, vioară ori la alte instrumente populare.

Recunoaștere UNESCO

La 30 septembrie 2009, Doina a fost înscrisă pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO, ca element propus de România, fiind recunoscută drept o formă de exprimare profund originală a sufletului unui popor. În Republica Moldova doina continuă să trăiască în repertoriul interpreților de muzică populară și al lăutarilor, transmisă din generație în generație și păstrată ca o comoară a identității culturale comune a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Marii interpreți și rapsozi populari au dus mai departe această artă, iar etnomuzicologii au cules și au păstrat sute de variante regionale. Ea rămâne, dincolo de orice graniță, glasul cel mai adânc al dorului și una dintre cele mai prețuite comori ale spiritualității românești.